Fundatia Omenia Insanlik
Casa tradiţională „Zulfie Totay“
La Cobadin,
Casa tradiţională „Zulfie Totay“ rescrie povestea obiceiurilor tătăreşti.
Micul muzeu adăposteşte obiecte tradiţionale, specifice etniei tătare, vechi de sute de ani.
În zilele noastre, când modernismul e la mare căutare şi promovat în exces uneori, din păcate, tradiţiile îşi mai găsesc cu greu locul. Dacă treci însă pragul Casei tradiţionale „Zulfie Totay“ amenajată în gospodăria unei familii de tătari din Cobadin uiţi definitiv de tot ce înseamnă modă şi modernism şi te laşi purtat într-o lume mirifică, de poveştile de odinioară spuse cu răbdare de gazdă. De la intrare te întâmpină broderii, dantele şi mătăsuri cusute cu fir de aur şi argint, pernele fantesie, „kobete yastik“ şi „divan yastik“,
La Cobadin,
Casa tradiţională „Zulfie Totay“ rescrie povestea obiceiurilor tătăreşti.
Micul muzeu adăposteşte obiecte tradiţionale, specifice etniei tătare, vechi de sute de ani.
În zilele noastre, când modernismul e la mare căutare şi promovat în exces uneori, din păcate, tradiţiile îşi mai găsesc cu greu locul. Dacă treci însă pragul Casei tradiţionale „Zulfie Totay“ amenajată în gospodăria unei familii de tătari din Cobadin uiţi definitiv de tot ce înseamnă modă şi modernism şi te laşi purtat într-o lume mirifică, de poveştile de odinioară spuse cu răbdare de gazdă. De la intrare te întâmpină broderii, dantele şi mătăsuri cusute cu fir de aur şi argint, pernele fantesie, „kobete yastik“ şi „divan yastik“,
precum şi cele din dantelă, „oyali yastik“, tipsii de cupru, lucrate manual, „kona“, tradiţionala măsuţă din mijlocul camerei, în jurul căreia stai pe pernele tradiţionale şi asculţi „poveştile celor 1001 de nopţi“ de la gazda care îţi toarnă în la fel de tradiţionala ceşcuţă de porţelan o cafea excelentă dintr-un ibric pe care sunt încrustate versete din Coran. „Măiestria şi hărnicia femeilor tătăroaice este pusă în valoare de aceste broderii“, ne-a şoptit, încă de la intrare, gazda noastrăO perdea brodată, veche de 150 de ani, un voal de mireasă de acum mai bine de 80 de ani, pe pereţi „sewre“ şi „tokiz“, un “„tel şirak“ care se dă miresei alături de Coran, „bokşa“, obiectul în care se pun darurile pe care mireasa le oferă mirelui, socrilor şi celor mai apropiaţi din noua familie, toate acestea se regăsesc în camera miresei. Tavanul este impresionant! Un evantai imens, frumos alcătuit din baticuri şi batiste viu colorate, lucrate cu migală de tânăra tătăroaică, înainte de a deveni soţie. Patul nupţial este împodobit, de asemenea, cu batiste multicolore şi perne fantezie cu feţe de mătase naturală, aranjate, şi acestea, cu migală şi foarte mult bun – gust.
Dar cui îi aparţine toată această bogăţie spirituală? Cine altcineva putea să reînvie tradiţiile etniei tătăreşti, dacă nu o tătăroaică ce debordează de optimism, ai cărei ochi emană bucuria de a aparţine acestei etnii. Autoarea acestei lumi de basm este Zulfie Seidali. Este educatoare şi director la Grădiniţa bilingvă româno – turcă din Constanţa iar toate lucrurile care se regăsesc în acest muzeu în miniatură le-a strâns de-a lungul a aproape 15 ani. Ideea de a amenaja o casă tradiţională tătărească a pornit, de fapt, de la amintirile pe care Zulfie Seidali le-a păstrat întotdeauna despre… camera miresei sau „kelin osadi“, cum îi spun tătarii. „Când eram copil, am văzut, la mătuşile mele, pentru prima dată, o cameră a unei mirese împodobită după tradiţiile noastre şi mi-a rămas în minte. Am visat întotdeauna să amenajez o astfel de cameră şi asta cu atât mai mult cu cât eu nu am avut una. Deşi am muncit din greu la zestrea mea cât eram tânără domnişoară, când m-am căsătorit nu am mai luat nimic de la părinţii mei deoarece erau alte vremuri, moderne, şi nu se mai purtau lucrurile la care trudisem atâta“, mi-a povestit Zulfie Seidali.
„Am gândit această casă şi ca punct turistic!“
Astfel că, în urmă cu câţiva ani, Zulfie şi soţul ei, Nardin Seidali, au decis să renoveze casa veche a socrilor lui Zulfie. Construită în 1927, locuinţa era într-o stare avansată de degradare. Între serviciu şi grădinărit, cei doi soţi au fost nevoiţi să îşi facă timp şi pentru munca de zidar şi zugrav, şi asta doar ca ambiţioasa tătăroaică să îşi vadă, cât mai curând, visul împlinit. Apoi, timp de un an a durat amenajarea propriu – zisă a celor trei camere: camera de oaspeţi, „misapir odasi“, camera miresei, „kelin odasi“ şi camera soacrei, „kaznana odasi“. Amenajarea casei a fost mai mult o datorie pe care Zulfie a simţit că o are faţă de familia sa şi faţă de tradiţiile care se pierd. A fost un pariu cu ea însăşi. „Faptul că am păstrat unele dintre aceste lucruri şi că am reuşit să amenajez această locuinţă cred că e un dar de la Dumnezeu!“, este de părere Zulfie. I-au fost alături în tot acest timp soţul şi cei doi copii. Zulfie a ţinut să îi amintească, în mod special şi pe locuitorii din comună, tătari, români şi aromâni, care i-au acordat un sprijin deosebit. Zulfie Seidali are planuri mari cu micul său muzeu. Ar vrea ca în viitor casa să intre în circuitul turistic, asta cu atât mai mult cu cât se află pe drumul care duce spre Adamclisi şi Mănăstirea Dervent. Şi asta doar pentru a arăta tuturor minunile ascunse ale unei tradiţii uitate. „Am gândit această casă şi ca punct turistic. Turiştii care merg la Dervent, la întoarcere să se oprească şi aici, să ne viziteze, să îi servim cu un şuberec şi o cafea la nisip“, se gândeşte Zulfie. Până atunci însă, copiii din comună, indiferent de etnie, le bat la uşă lui Zulfie şi lui Nardin, iar când trec pragul casei se minunează.
Adina BOCAI
Dar cui îi aparţine toată această bogăţie spirituală? Cine altcineva putea să reînvie tradiţiile etniei tătăreşti, dacă nu o tătăroaică ce debordează de optimism, ai cărei ochi emană bucuria de a aparţine acestei etnii. Autoarea acestei lumi de basm este Zulfie Seidali. Este educatoare şi director la Grădiniţa bilingvă româno – turcă din Constanţa iar toate lucrurile care se regăsesc în acest muzeu în miniatură le-a strâns de-a lungul a aproape 15 ani. Ideea de a amenaja o casă tradiţională tătărească a pornit, de fapt, de la amintirile pe care Zulfie Seidali le-a păstrat întotdeauna despre… camera miresei sau „kelin osadi“, cum îi spun tătarii. „Când eram copil, am văzut, la mătuşile mele, pentru prima dată, o cameră a unei mirese împodobită după tradiţiile noastre şi mi-a rămas în minte. Am visat întotdeauna să amenajez o astfel de cameră şi asta cu atât mai mult cu cât eu nu am avut una. Deşi am muncit din greu la zestrea mea cât eram tânără domnişoară, când m-am căsătorit nu am mai luat nimic de la părinţii mei deoarece erau alte vremuri, moderne, şi nu se mai purtau lucrurile la care trudisem atâta“, mi-a povestit Zulfie Seidali.
„Am gândit această casă şi ca punct turistic!“
Astfel că, în urmă cu câţiva ani, Zulfie şi soţul ei, Nardin Seidali, au decis să renoveze casa veche a socrilor lui Zulfie. Construită în 1927, locuinţa era într-o stare avansată de degradare. Între serviciu şi grădinărit, cei doi soţi au fost nevoiţi să îşi facă timp şi pentru munca de zidar şi zugrav, şi asta doar ca ambiţioasa tătăroaică să îşi vadă, cât mai curând, visul împlinit. Apoi, timp de un an a durat amenajarea propriu – zisă a celor trei camere: camera de oaspeţi, „misapir odasi“, camera miresei, „kelin odasi“ şi camera soacrei, „kaznana odasi“. Amenajarea casei a fost mai mult o datorie pe care Zulfie a simţit că o are faţă de familia sa şi faţă de tradiţiile care se pierd. A fost un pariu cu ea însăşi. „Faptul că am păstrat unele dintre aceste lucruri şi că am reuşit să amenajez această locuinţă cred că e un dar de la Dumnezeu!“, este de părere Zulfie. I-au fost alături în tot acest timp soţul şi cei doi copii. Zulfie a ţinut să îi amintească, în mod special şi pe locuitorii din comună, tătari, români şi aromâni, care i-au acordat un sprijin deosebit. Zulfie Seidali are planuri mari cu micul său muzeu. Ar vrea ca în viitor casa să intre în circuitul turistic, asta cu atât mai mult cu cât se află pe drumul care duce spre Adamclisi şi Mănăstirea Dervent. Şi asta doar pentru a arăta tuturor minunile ascunse ale unei tradiţii uitate. „Am gândit această casă şi ca punct turistic. Turiştii care merg la Dervent, la întoarcere să se oprească şi aici, să ne viziteze, să îi servim cu un şuberec şi o cafea la nisip“, se gândeşte Zulfie. Până atunci însă, copiii din comună, indiferent de etnie, le bat la uşă lui Zulfie şi lui Nardin, iar când trec pragul casei se minunează.
Adina BOCAI
