Părăsim astăzi pretenţioasele galerii. Să mai aştepte! Facem, aşadar, o piruetă pe blacheu şi dăm la spate salatele de catharsis ori cataiful kalokagatheic din care ne infruptăm neobosiţi săptămână de săptămână. Ca să ne uităm in buletin, la cine suntem noi, la o adică. De fapt. Căci de drept, am uitat demult. Muzeul dedicat săteanului naţional* l-a descoperit pe acesta (adică pe ţăranul român!) in veşminte de sărbătoare şi alergând cât il ţineau bojocii de bucurie, peste relieful nostru fizic şi metafizic, peste arii din opere şi hip-haturi, peste văi şi pârloage, peste dealuri colineare şi câmpuri semantice, prin pădurile rămase in picioare şi ocolind, cât se poate, izbânzile dezvoltatorilor imobiliari. Toate, cu singurul scop al vieţii sale in acest moment: spre a sărbători faptul că, in sfârşit, a reuşit şi el să adune ceva. Să pună deoparte, in loc să risipească. Să tezaurizeze, in loc să arunce la trash. Mă uit acolo, in "Sala Irina Nicolau", la mătuşa Ileana din Jina. Imi aţine calea, aşa, imbrăcată frumos, cu o ie cu trandafiri aurii pe fond negru, cu o basma groasă de lână neagră ce-i prinde părul la spate şi cuprinsă intr-o fotă maiestuoasă. Singurele detalii in plus faţă de fotografia de pe albumul naţional sunt perechea de ochelari ce atârnă pe piept, de şnurul legat după gât, ciorapii lycra şi pantofii tip papuc, la modă cu mulţi ani in urmă. In rest, impecabilă. Fără plastic. Imi intinde cartea de vizită (da, are aşa ceva, pe care sunt menţionate adresa şi numărul de mobil, de ce vă miraţi?!) şi mă invită la ea in sat, acolo, lângă Miercurea Sibiului. Zic: "Bine, da' omu' dumitale ce zice că i-ai ocupat casa cu muzeul?". "Ce să zică - işi ia un capăt al şalului şi-l prefiră printre degete - o bombănit el la inceput, da' acuma s-o gătat, face treabă şi mă ajută!". Şase ţărani, şase oameni, adică două muieri de ispravă şi patru gospodari robace, care nu se ştiu unul cu altul, căci fiecare locuieşte in altă parte a ţării ăsteia numite România, ce s-au gândit ei aşa, deodată? Ce le-a venit? Şi şi-au zis, fiecare-n barba lui: Ia să vedem noi cum e cu veşnicia asta, dragă (perversul de Woody Allen, ca orice...nemuritor, consideră că eternitatea este foarte plicticoasă, mai ales in partea ei ultimă!). Cum ar fi - şi-au zis netulburaţi de nimic cei şase - să adune ei viaţa satului lor in casa proprie? Aflăm că sufletul Ilenei Morariu din Jina este in Muzeul Păstoritului, pe care l-a deschis acum trei ani intr-un fost grajd şi in ograda sa din uliţa Salcâmilor, unde a adunat cu bărbatul ei peste 2.000 de exponate, unele donate, altele cumpărate (de la cruci, icoane, ştergare, traiste, carpete, ploşti şi sărăriţe, până la putinei pentru unt, ciubere, doniţe, crestea pentru fărâmiţat caşul, balanţe, troace pentru lapte, lăcriţe, adică intreg inventarul "vintage" al stânei tradiţionale cu care "păstorul neintristat" produce faimoasa telemea a locului, uşor fermentată, "usturoaie ca gura de jinăroaie"). Şi mai aflăm ceva. De astă dată, ceva ingrijorător şi trist. Intâi, că doar până in 1995 s-au mai organizat in Jina jocuri ca pe vremuri la vavilon (pavilion), unde feciorii şi fetele se intreceau in jiană, invârtită, purtată, haţegană şi altele. Şi că anul trecut, de Sărbători, a fost pentru prima dată in istoria acestei aşezări de 4.300 de suflete şi cocoţată, precum Roma, pe şapte coline, când tinerii nu au mai constituit ceata junilor pentru colindat. Tuşa Ileana se ţine insă dreaptă. George Nechiti din Feldru (intre Năsăud şi Sângeorz-Băi) are o colecţie uluitoare. Dar, mai intâi, e bine de ştiut că Feldru trăieşte o dramă: din cei 6.010 locuitori, peste 2.000 au luat calea pribegiei, fiind plecaţi la muncă in Spania, Italia, Irlanda, Austria. Dar şi o bucurie: cu banii câştigaţi prin străinătăţuri, şi-au ridicat case mândre şi frumoase, cu odăi mari, incăpătoare, ba chiar şi-au pornit şi câte o mică afacere. Colecţia ocupă toată casa, de la mansardă la hol şi de la acareturi la ogradă. Şi este diversă. Ordonată tematic. Avem, aşadar, sculpturi in lemn, apoi costume, ţesături, ceramică, colţul cinegetic cu trofee de vânătoare, colţul religios, cu cruci, icoane, veşminte preoţeşti, cărţi liturgice şi alte obiecte de cult, după aceea, utilitare de gospodărie (ceasuri vechi, ticlăzăie - fiare de călcat cu cărbuni, râşniţe, storcătoare pentru roşii, vase de lemn şi de ceramică etc.), apoi spaţiul rezervat copilului, unde există un căruţ adus din America in 1904, un aparat vechi de proiecţie, leagăne (săhăidace), apoi "camera de zestre", "zona oilor", unelte de muncă (printre care, un "cir de imblătit grâul" şi un "gloagăr pentru despicatul cherestelei"). Pentru uluire, aflaţi că nea George a fost şef de post la Ilva Mare, Şanţ şi...Padova(!). Paul Buţa a scris mare, deasupra obiectelor din muzeul său de la Şiviţa (lângă Tuluceşti- Galaţi): "Puneţi mâna!", in loc de binecunoscuta interdicţie "Vă rugăm, nu atingeţi exponatele!". Aşa a vrut dânsul. Cum tot dânsul a dorit să fie şi actor de revistă la teatrul muzical din Galaţi, şi creator de măşti populare fabuloase, pe care le poţi intâlni la Viena, la Bruxelles, la Chişinău, la Veneţia (este unul dintre cei mai faimoşi "mascologi", cum il numea Romulus Vulcănescu!), şi visător al unui muzeu viu (adică, de-adevăratelea, unde se pot practica meşteşugurile străvechi specifice). Acum vreo şase ani, a cumpărat o casă in paragină la Şiviţa şi a transformat-o după modelul tradiţional, iar grajdurile şi acareturile au devenit ateliere de olărit, de confecţionat măşti, de lemnărie şi de ţesut la război. A construit un cuptor de pâine, la care se găteşte pentru cei care-şi petrec ziua in gospodărie, iar in spatele casei, o pivniţă acoperită cu lut şi iarbă, apoi o fântână in ogradă, a sădit pomi şi straturi cu flori şi legume. Când este vizitată, gospodăria funcţionează la...parametrii proiectaţi. Lui Lajos Szocs din Crişeni (intre Sângeorgiu de Pădure şi Cristuru Secuiesc), i-a venit altă idee: a pus paie lângă paie şi a adunat in muzeul său toate obiectele posibile ce se pot face din ele: pălării de ţară, carpete, straie de sticle, miniaturi, paporniţe, vaze, lustre etc. Muzeul Pălăriilor de Paie este amenajat intr-o casă ţărănească renovată, veche de mai bine de un secol, unde sunt expuse peste 200 de pălării din intreaga ţară, in timp ce intr-o anexă este prezentată tehnica de fabricare a pălăriilor, de la seceratul paielor, până la obiectul propriu-zis. Aici se află şi cea mai mare pălărie de paie din ţară, inregistrată şi in Cartea Recordurilor, ce are un diametru de 2 metri şi a fost confecţionată din 500 de metri de impletitură de paie şi 1.800 de metri de aţă. Şi mai sunt pietre, prin curte. Mii. Găsite te miri pe unde şi care, toate, parcă au fost sculptate de un maestru al perfecţiunii, căci reprezintă diverse animale şi obiecte, ba chiar şi o şapcă. La Crişeni nu te plictiseşti. Zulfie Seidali din Cobadin a construit impreună cu bărbatul ei o casă tătărească, aşa după cum le este lor felul. Jumătate tătăroaică, jumătate româncă, i s-a oferit să stea in Turcia, dar a refuzat: "La mine-n România-i acasă!". Este directoarea grădiniţei turco-tătare din Constanţa, unde a infiinţat formaţia de dansuri "Kelebekler" (Fluturaşii), iar in satul casei-muzeu, formaţia corală de femei "Fetele din Cobadin". Ca şi bărbatul ei, Nardin, a fost dintotdeauna pasionată după obiectele vechi ale etniei, pe care a inceput să le strângă incet-incet de la rude, de la cunoştinţe, de la prieteni. Şi, după 10 ani, a luat fiinţă "Casa Tătărească Zulfie Totay", deschisă in 2002 ("totay" este un apelativ de politeţe specific tătărăsc, folosit de către mamă şi fiică pentru a-i desemna pe membrii familiei!). Casa bătrânească are trei incăperi, impărţită după obiceiul tătărăsc in: camera soacrei (kayana odasi), camera musafirilor (misapir odasi) şi camera miresei (kelin odasi). Măsuţa rotundă şi joasă (kona) pe care se mănâncă, apoi covoare, perne, şervete şi batiste, ţesături din pânză de casă şi mătase cu motive tătărăşti, gherghefuri, obiecte preţioase, şiraguri de mărgele şi paftale bogat ornamentate - sunt acolo pentru a provoca uimirea. Aceeaşi uimire blândă şi ecumenică pe care o au şi pelerinii creştini care, in drum spre Mânăstirea Dervent, se opresc o oră, curioşi, să viziteze un sălaş tătărăsc.